Eu n-am avut bicicletă

Eu n-am avut niciodată bicicletă;
pentru o tură, plăteam cu umilinţe:
să fac ca vaca, să latru, să urlu la lună.
Seara, îngerii tuturor poposeau obosiţi pe umărul meu,
dimineaţa mă scuturam de pene şi-o luam de la capăt.
(1 ianuarie 2008)

Acelaşi început

Viscolul s-a topit, zăpezii i-au cresut aripi de înger.
Două vrăbii ciuguleau cerul senin, de un albastru avatar.
„– A venit primăvara! zice o musculiţă.
E prima primăvară din viaţa mea!”
De fapt, era şi ultima primăvară din viaţa ei.
Probabil nu ştia că viaţa ei e de câteva luni;
zbura veselă la cel mai de jos nivel.
Câinele roşcat, care-şi face veacul în spatele blocului,
a înghiţit-o din joacă, alergând vesel, spre parc...
(3 aprilie 2010)

Copilărie

Tatăl înfuriat, becul roşu din baie
luat dintr-un brad de crăciun,
care-mi aminteşte că sunt prea mare
ca să mai primesc cadouri
şi mult prea mic ca să-i atrag atenţia că bea;
şi, pentru că cu inima iubesc toţi,
el ne-a iubit cu ficatul – până a făcut ciroză.
Apoi s-a făcut noapte, stăteam pe spate
şi priveam cerul cu care mă-nvelise mama,
cu nouraşi pufoşi şi ursuleţi...
(2 ianuarie 2008)

Viaţa noastră, azi produs chinezesc

Cafeaua a fiert, aburul ei – duhul lămpii lui Aladin.
Mi-am amintit cafeaua turcească, cumpărată din
bazarul egiptean din Istanbul; se numea Mehmet Efendi.
Nea George a băut două ceşti de cafea;
are optzeci şi şase de ani şi unele lucruri, la el,
au început să nu mai funcţioneze.
Mi-a zis:
„– Băiete, orice lucru are un termen de folosinţă!
Gândeşte-te: prostata o folosesc de optzeci şi şase de ani,
timp în care am schimbat douăzeci de robinete la baie şi
douăzeci şi două de capace la WC – în ultima vreme
le-am schimbat mai des, fiindcă erau chinezeşti.”.
Gândindu-mă la bolile din ultima vreme, mi-am zis
că şi sănătatea noastră e chinezească.

Nea George a mai băut trei pahare de vin, eu
m-am oprit la două. Apoi şi-a luat fularul şi căciula
şi, înainte să plece, îmi zice:
„– Ştii ce mi-a zis tanti-ta Tina, când trăia?
Să ai grijă să-ţi protejezi capul, că altul n-ai
de unde să iei!
Aşa-mi zicea atunci, dar eu o aud abia acum!...

Big Tae

Big Tae şi-a pus ban peste ban
să-şi cumpere un Harley Davidson.
După ceva ani, visul i s-a împlinit.
Numele lui de botez e Spiridon Păvăloaie
dar nu e adecvat pentru un biker.
Big Tae a plecat cu motocicleta
pe autostradă spre mare.
Vitezometrul indica două sute cincizeci de kilometri la oră.
Big Tae a murit într-o curbă, încercând
să se filmeze cu telefonul mobil.
Azi, maică-sa umblă să-i vândă motocicleta
ca să-i poată cumpăra placă de marmură pentru mormânt.
(21 noiembrie 2009)

Stand-up Poetry

Trece o şenilă peste mine şi-mi boţeşte sufletul,
făcându-mi-l cool – am auzit că se poartă „chestiile şifonate”.
Mă întreb: „– Cine ar putea avea şenile?”
Răspunsul mi-l dau tot eu: Toată lumea!
Dar mai cu seamă iubita, ea, care, după ce
mi-a purtat toate cămăşile dimineaţa,
la micul dejun, pătându-mi-le cu ulei,
ouă şi cafea (Aşa aflase ea, din fime, că e mişto să faci).
După ce mi-a terfelit toate cămăşile mele bune,
a început să mă poarte pe mine direct pe piele;
mă poartă la bucătărie, mă poartă cu vorba, mă poartă în cizme.
M-a uzat, după care m-a aruncat în coşul cu rufe murdare.
Acum a plecat, nu înainte de-a lăsa un bilet pe frigider:
„Celei ce va veni! Spală, te rog, rufele din coş!
Zdreanţa, ajunsă acolo din întâmplare, nu te mai obosi să o speli –
e pentru spălatul pe jos.”
(13 ianuarie 2010)

Târziu de noiembrie

Nu i-am spus niciodată, până acum, soţiei mele, că o iubesc.
Ne-am căsătorit de tineri, acum douăzeci de ani; eram nişte copii.
Lingura şi furculiţa, dacă le-am fi avut, ar fi fost un început îndestulat.
Sunt un tip grăbit, n-am avut timp să-i spun asta, am trecut
prin viaţă cu atitudinea unui posesor de Ferrari.
Am făcut doi copii împreună, locuind într-o garsonieră, unde singurele
care se lăfăiau erau visele noastre...
Seara, înainte de culcare, stăteam şi număram banii, strânşi puţin câte puţin
într-o cutiuţă de tablă, cu care intenţionam să ne luăm o casă mai mare.
Adormeam îmbrăţişaţi, visând culoarea tapetului din dormitorul copiilor.

Copiii s-au făcut mari, am reuşit să ne mutăm într-o casă mai mare,
dar n-am reuşit să-i spun soţiei că o iubesc, ocupat cu temele,
cu şedinţele cu părinţii, cu serviciul şi, nu în ultimul rând, cu sănătatea.
Da, cât am fost bolnav m-a păzit, privindu-mă cu cele două
câmpuri de albăstrele înnourate; eu eram prea slăbit să-i spun
cât o iubesc. Tăceam, tăcea şi ne priveam.
Azi ne-am creat un anumit confort, discutăm de toate – banalităţi,
tăcem şi ne privim.

Afară ninge. Privirile nostre sunt purtate de fulgii de dincolo de geamul
termopan, evident.
Îi zic: „– Mai ştii cînd număram fiecare bănuţ ca să ne cumpărăm
o casă mai mare?”.
Ea îmi zâmbeşte timid, ochii i se luminează lustruiţi de câte-o lacrimă,
apoi mă hotărăsc şi-i spun: „– Te iubesc! N-am avut timp
să-ţi spun până acum cât te iubesc!”.
Ea mă priveşte, tace şi, după un timp, îmi zice, privind pe fereastră:
„– Nu crezi că-i prea devreme să ningă, în noiembrie?”
(7 noiembrie 2008)