Navetistul dintre două oglinzi

Oglinda, în fiecare dimineaţă, îmi prezintă un necunoscut
din ce în ce mai ridat.
În oglinda din casa bunicilor încă se mai strâmbă un copil blond,
cu buzele învineţite de cireşe negre.
Între două oglinzi, mă simt ca într-un autobuz aglomerat,
plin de necunoscuţi.
Stau la masă cu tine, draga mea!
Două emoţii ard pe post de lumânare
şi-mi spui: „Dragul meu, ce farmec aparte
îţi dau ridurile şi mai ales creierul,
care devine pe zi ce trece mai neted,
ca o mare într-o zi liniştită de vară!
Ar trebui să te cauţi! Cred că ai Alzhaimer,
uiţi mereu că nu sunt nevastă-ta!”.
Mi-am amintit: cele două emoţii sunt ale mele.
Locul dintre cele două oglinzi rămâne gol,
timpul a început să construiască între ele zidul Berlinului...
(7 martie 2010)