Eu n-am avut bicicletă

Eu n-am avut niciodată bicicletă;
pentru o tură, plăteam cu umilinţe:
să fac ca vaca, să latru, să urlu la lună.
Seara, îngerii tuturor poposeau obosiţi pe umărul meu,
dimineaţa mă scuturam de pene şi-o luam de la capăt.
(1 ianuarie 2008)

Acelaşi început

Viscolul s-a topit, zăpezii i-au cresut aripi de înger.
Două vrăbii ciuguleau cerul senin, de un albastru avatar.
„– A venit primăvara! zice o musculiţă.
E prima primăvară din viaţa mea!”
De fapt, era şi ultima primăvară din viaţa ei.
Probabil nu ştia că viaţa ei e de câteva luni;
zbura veselă la cel mai de jos nivel.
Câinele roşcat, care-şi face veacul în spatele blocului,
a înghiţit-o din joacă, alergând vesel, spre parc...
(3 aprilie 2010)

Copilărie

Tatăl înfuriat, becul roşu din baie
luat dintr-un brad de crăciun,
care-mi aminteşte că sunt prea mare
ca să mai primesc cadouri
şi mult prea mic ca să-i atrag atenţia că bea;
şi, pentru că cu inima iubesc toţi,
el ne-a iubit cu ficatul – până a făcut ciroză.
Apoi s-a făcut noapte, stăteam pe spate
şi priveam cerul cu care mă-nvelise mama,
cu nouraşi pufoşi şi ursuleţi...
(2 ianuarie 2008)

Viaţa noastră, azi produs chinezesc

Cafeaua a fiert, aburul ei – duhul lămpii lui Aladin.
Mi-am amintit cafeaua turcească, cumpărată din
bazarul egiptean din Istanbul; se numea Mehmet Efendi.
Nea George a băut două ceşti de cafea;
are optzeci şi şase de ani şi unele lucruri, la el,
au început să nu mai funcţioneze.
Mi-a zis:
„– Băiete, orice lucru are un termen de folosinţă!
Gândeşte-te: prostata o folosesc de optzeci şi şase de ani,
timp în care am schimbat douăzeci de robinete la baie şi
douăzeci şi două de capace la WC – în ultima vreme
le-am schimbat mai des, fiindcă erau chinezeşti.”.
Gândindu-mă la bolile din ultima vreme, mi-am zis
că şi sănătatea noastră e chinezească.

Nea George a mai băut trei pahare de vin, eu
m-am oprit la două. Apoi şi-a luat fularul şi căciula
şi, înainte să plece, îmi zice:
„– Ştii ce mi-a zis tanti-ta Tina, când trăia?
Să ai grijă să-ţi protejezi capul, că altul n-ai
de unde să iei!
Aşa-mi zicea atunci, dar eu o aud abia acum!...

Big Tae

Big Tae şi-a pus ban peste ban
să-şi cumpere un Harley Davidson.
După ceva ani, visul i s-a împlinit.
Numele lui de botez e Spiridon Păvăloaie
dar nu e adecvat pentru un biker.
Big Tae a plecat cu motocicleta
pe autostradă spre mare.
Vitezometrul indica două sute cincizeci de kilometri la oră.
Big Tae a murit într-o curbă, încercând
să se filmeze cu telefonul mobil.
Azi, maică-sa umblă să-i vândă motocicleta
ca să-i poată cumpăra placă de marmură pentru mormânt.
(21 noiembrie 2009)

Stand-up Poetry

Trece o şenilă peste mine şi-mi boţeşte sufletul,
făcându-mi-l cool – am auzit că se poartă „chestiile şifonate”.
Mă întreb: „– Cine ar putea avea şenile?”
Răspunsul mi-l dau tot eu: Toată lumea!
Dar mai cu seamă iubita, ea, care, după ce
mi-a purtat toate cămăşile dimineaţa,
la micul dejun, pătându-mi-le cu ulei,
ouă şi cafea (Aşa aflase ea, din fime, că e mişto să faci).
După ce mi-a terfelit toate cămăşile mele bune,
a început să mă poarte pe mine direct pe piele;
mă poartă la bucătărie, mă poartă cu vorba, mă poartă în cizme.
M-a uzat, după care m-a aruncat în coşul cu rufe murdare.
Acum a plecat, nu înainte de-a lăsa un bilet pe frigider:
„Celei ce va veni! Spală, te rog, rufele din coş!
Zdreanţa, ajunsă acolo din întâmplare, nu te mai obosi să o speli –
e pentru spălatul pe jos.”
(13 ianuarie 2010)

Târziu de noiembrie

Nu i-am spus niciodată, până acum, soţiei mele, că o iubesc.
Ne-am căsătorit de tineri, acum douăzeci de ani; eram nişte copii.
Lingura şi furculiţa, dacă le-am fi avut, ar fi fost un început îndestulat.
Sunt un tip grăbit, n-am avut timp să-i spun asta, am trecut
prin viaţă cu atitudinea unui posesor de Ferrari.
Am făcut doi copii împreună, locuind într-o garsonieră, unde singurele
care se lăfăiau erau visele noastre...
Seara, înainte de culcare, stăteam şi număram banii, strânşi puţin câte puţin
într-o cutiuţă de tablă, cu care intenţionam să ne luăm o casă mai mare.
Adormeam îmbrăţişaţi, visând culoarea tapetului din dormitorul copiilor.

Copiii s-au făcut mari, am reuşit să ne mutăm într-o casă mai mare,
dar n-am reuşit să-i spun soţiei că o iubesc, ocupat cu temele,
cu şedinţele cu părinţii, cu serviciul şi, nu în ultimul rând, cu sănătatea.
Da, cât am fost bolnav m-a păzit, privindu-mă cu cele două
câmpuri de albăstrele înnourate; eu eram prea slăbit să-i spun
cât o iubesc. Tăceam, tăcea şi ne priveam.
Azi ne-am creat un anumit confort, discutăm de toate – banalităţi,
tăcem şi ne privim.

Afară ninge. Privirile nostre sunt purtate de fulgii de dincolo de geamul
termopan, evident.
Îi zic: „– Mai ştii cînd număram fiecare bănuţ ca să ne cumpărăm
o casă mai mare?”.
Ea îmi zâmbeşte timid, ochii i se luminează lustruiţi de câte-o lacrimă,
apoi mă hotărăsc şi-i spun: „– Te iubesc! N-am avut timp
să-ţi spun până acum cât te iubesc!”.
Ea mă priveşte, tace şi, după un timp, îmi zice, privind pe fereastră:
„– Nu crezi că-i prea devreme să ningă, în noiembrie?”
(7 noiembrie 2008)

Navetistul dintre două oglinzi

Oglinda, în fiecare dimineaţă, îmi prezintă un necunoscut
din ce în ce mai ridat.
În oglinda din casa bunicilor încă se mai strâmbă un copil blond,
cu buzele învineţite de cireşe negre.
Între două oglinzi, mă simt ca într-un autobuz aglomerat,
plin de necunoscuţi.
Stau la masă cu tine, draga mea!
Două emoţii ard pe post de lumânare
şi-mi spui: „Dragul meu, ce farmec aparte
îţi dau ridurile şi mai ales creierul,
care devine pe zi ce trece mai neted,
ca o mare într-o zi liniştită de vară!
Ar trebui să te cauţi! Cred că ai Alzhaimer,
uiţi mereu că nu sunt nevastă-ta!”.
Mi-am amintit: cele două emoţii sunt ale mele.
Locul dintre cele două oglinzi rămâne gol,
timpul a început să construiască între ele zidul Berlinului...
(7 martie 2010)

Garsoniera mamei

Pe mama o văd din ce în ce mai rar.
Stă în alt oraş, s-a mutat într-o garsonieră;
ultima dată când am văzut-o avea părul ca un măr înflorit
şi era foarte mică, lucru care n-a împiedicat-o
să-mi facă dulceaţă de cireşe amare.
Mama a rămas văduvă de tânără;
fratele meu mai mic a murit în accident;
surorile mele, văduve, una în America
iar cealaltă în oraş cu ea, au şi oasele în doliu.
Mama a adunat în trupul ei suferinţa unui
întreg război care nu s-a petrecut.

În garsoniera mamei am observat că-i stricată instalaţia
de apă, ca şi cea electrică;
m-am ruşinat că nu mă pricepeam să le repar,
(mi-a plăcut prea mult literatura)
i-am promis c-o să chem, când o să mai vin,
pe cineva să i le repare;
mama m-a privit cu ochii ei mici, căprui,
care parcă îmi spuneau:
„Unele lucruri nu se vor repara niciodată!”
(3 august 2009)

Seducţie

S-a ridicat cortina de pe dimineaţă.
Somnul l-am băgat sub pat, într-o cutie de pantofi.
Era senin. Mi-am zis: „– O să-mi trag pe mine
nişte blugi deschişi, să se asorteze cu cerul.”
Tu ai rămas în bucătărie, cu faţa la fereastră.
Ovalul obrazului tău înlocuia luna de azi-noapte.

În stradă, frigul mi-a intrat în buzunare.
Mergeam spre nicăieri, fularul îmi proteja visele de răceală.
Mi-ai făcut din mână de la geam,
Dorinţa mea încă mai lenevea sub cămaşa ta de noapte.
Zâmbetul tău enigmatic, la fereastră, a înflorit
toţi stâlpii de telegraf, în ianuarie...
(25 decembrie 2008)